Despre tine, despre noi. Dis de dimineata, ma gandesc la tine. Si te vreau.
Te vreau oricum si oricand si de-abia astept sa ma trezesc langa tine, sa-ti vad chipul adormit si sa ma strangi inconstient in brate.

Buna dimineata, oriunde ai fi. Eu ma gandesc la tine





Mi-e greu să îmi dau seama unde aş fi ajuns dacă acum 1ansi ceva aş fi spus nu în loc de da în acea seară fatidică de noiembrie. Oare ce fel de relaţii aş fi avut, ce fel de oameni aş fi întâlnit, ce fel de sentimente m-ar fi încercat şi ce fel de experienţe aş fi trăit dacă nu te-aş fi invitat pe tine în viaţa mea?
Sunt convinsă că uneori ne dăm foarte bine şi uşor seama atunci când ajungem la o răscruce importantă în viaţa noastră, când urmează să luăm o decizie care ne va influenţa vieţile pe o perioadă lungă de timp. Iar eu nu îmi pot imagina cum aş fi evoluat dacă tu n-ai exista acum în viaţa mea!
Mă uit în jur şi rar găsesc persoane care să-mi înţeleagă gândirea, libertinismul, sentimentele şi deciziile. Mă regăsesc pe mine de acum 2-3 ani în pudoarea, candoarea, inocenţa şi speranţele multor tinere aflate la vârsta majoratului. Şi eu speram, şi eu gândeam exact ca ele. Eram poate naivă atunci când năzuiam către ceva… nu mai pot să mai regăsesc naivitatea aceea în mine.

Multe dintre schimbări au venit fără să-mi dau seama. Timpul a trecut, s-a aşternut peste mine şi constat că şi cât m-am schimbat. Nu prea mai regăsesc resorturile necesare pentru speranţa aceea inocentă din trecut.
Cum ar gândi fetiţa aceea care eram acum 2 ani despre femeia care am devenit astăzi? Cum m-ar privi ea şi ce mi-ar spune?

Introspecţia mă ajută să-mi dau seama pe ce drum am apucat. Nu ştiu dacă era cel mai bun, poate cealaltă cărare mi-ar fi adus mai multă linişte şi consecvenţă, dar reprezintă una dintre cele mai mari decizii pe care am luat-o pe plan personal de până acum.
Drumul n-a fost şi nu este deloc accesibil. E al dracului de denivelat şi de plin de surprize şi capcane. Mi-e teamă, simt adrenalina cum îmi umple corpul la fiecare curbă bruscă pe care o desenează, iar ceaţa mă împiedică să văd mai departe de ziua de mâine. Şi totuşi… şi totuşi ceva în mine mă împinge mai departe de la spate să continuu; iar când mă uit înapoi, nu văd regrete. Văd doar un drum parcurs cu lacrimi şi zâmbete.

Pentru ca în fiecare zi facem alegeri, unele cu o influenţă minoră asupra noastră. Altele, aşa cum este şi cea care te include pe tine, cu una majoră. Eşti o parte din mine pentru că ai construit la mine. Ai ajutat la sculptarea şi la modelarea mea. M-ai clădit şi mă clădeşti, îmi eşti maestru. Şi îţi mulţumesc.



Dar.....ieri cred că te iubeam. Sau doar m-am obişnuit să simt asta pentru tine, fără să mai fiu alimentată de vreun lucru real, tangibil. M-am obişnuit să mă gândesc la tine, să mă întreb ce faci într-un momentul sau altul, să îmi amintesc vorbe, privire, atingeri. Să te port, cumva, cu mine… zilnic. Să corelez lucruri care să mă facă să îmi amintesc de tine. Să-mi fie dor…

Nu ştiu dacă, după atâta timp, nu e doar obişnuinţa de a fi îndrăgostită.

Cum te vindeci de un om care îţi aleargă prin vene mai abitir ca propriul tău sânge?

Zilele astea o să te văd. O să te privesc în ochi preţ de 2 secunde şi o să ştiu.
Mi-e dor să mi se urce inima în gât de emoţie când te văd.
Zilele astea voi ştii. Dar azi? Astăzi ce simt Gandacel??


Si ai vazut ca nu prea am scris zilele astea, ma tot gandeam la ce sa scriu, from LONDON, doar că nu prea reuşesc să-mi adun toate cuvintele potrivite pentru a exprima ceea ce vreau să zic.

Îmi lipseşti, în special în perioada asta.(n.r: feb 2009 -> Te iubesc spus prima data! ) Mi-aş dori atât de mult să mă laşi să-ţi fiu aproape, să te iubesc, să te răsfăţ, să-ţi fac bine aşa cum îţi fac mereu. Să nu vorbim mai deloc, doar să stăm unul lângă celălalt, pe canapea. Tu langa laptop, trăgând din ţigară, eu lângă tine, uitându-mă când la tine, când la televizor. Să fie zgomotul de fundal din totdeauna şi doar să te ţin de mână. Şi să-mi pun capul pe umărul tău, să-mi spui în 20 de cuvinte ce simţi, să plângi şi eu să-ţi şterg lacrimile şi să te sărut. Mult. Până uiţi de toţi şi de toate. Şi de mine, şi de tine, de orice lucru material din jurul tău. Şi te descătuşezi şi te eliberezi.

Să te strâng în braţe tare, tare, să-ţi dau din puterea mea şi, pentru o oră sau două, să nu mai simţi nimic altceva decât trupurile noastre alăturate. Să mistuiesc orice tristeţe de-a ta, să iau asupra mea o parte din sentimentele şi gândurile care te copleşesc.
Ştiu că te vei întoarce, mi-aş dori să o faci acum. Promit să uit de toţi şi de toate şi să mă dedic ţie trup şi suflet alea două ore.

Lasă-mă să-ţi fiu aproape.
Cred că încă te iubesc.







te-am sunat…… sa-ti aud vocea..

mi-ai pus un zambet pe buze si in suflet.
O singura intrebare ramane: cand vei fi din nou al meu, vulnerabil si gol, cu privirea plina de iubire, dorinta, nevoie?



Nu mai ştiu ce să mai spun; nu mai ştiu în ce să mai cred şi către ce să mă mai întorc pentru ajutor. Pentru a merge mai departe. Cum să fac? Spune-mi tu! Cum să depăşim momentul ăsta şi să scap de neliniştea asta care-mi pângăreşte sufletul?
Mai eşti salvarea mea şi de data asta?